8 sept. 2013

De ce nu-mi place fotbalul. Și sportul în haită.

Sincer, n-am crezut că voi discuta despre asta online, pentru că nu vreau să am discuții aiurea cu nimeni, însă după ce s-a întâmplat ieri seară la meciul România - Ungaria, pur și simplu nu mă pot abține.
Pentru început însă, vreau să clarific un lucru: cu toate că putem contura câteva caracteristici ale oricărui grup de oameni, asta nu înseamnă că toți din acel grup sunt la fel. Deci, aspectele la care urmează să fac referire în continuare nu se adresează tuturor pasionaților de sport. Sunt mulți oameni implicați în sport pe care îi admir și pentru care am tot respectul... dar sunt, din păcate, și oameni de genul celor de aseară.
Lăsând la o parte considerentele etnice, pentru că ele de fapt au fost doar „scânteia”, mă refer la nebunia în sine.
Măi, sportul cândva era destinat să fie ceva elegant, chiar o parte din cultură și chiar o artă... o artă pe care o poate crea însuși corpul nostru fizic. Ce a ajuns acum sportul? (Bine, pe lângă aspectul comercial) Ceva ce se divide cam în două categorii - cel ce încă se menține elegant și frumos (care însă, din păcate, la noi e tot mai rar), și aceste descinderi animalice, numite „meciuri”. Ca părere strict personală, după mine sportul ar trebui să concentreze individul asupra propriilor performanțe, nu asupra unei echipe. Mă rog, cu cât suntem mai mulți pe planeta asta cu atât mai mult căutăm metode să facem lucruri la comun, ceea ce mi se pare o prostie, da în fine...
Anyway, ok, e spiritul de echipă, e spiritul de competiție (oarecum) și alte chestii... dar ce nu înțeleg eu, este cum naiba a ajuns sportul în halul în care e azi. Azi oricine poate face sport, că știe de ce face sau nu, asta nu mai contează. Nu mai e ceva special, bai mai mult, e coborât la nivelul la care orice biped derivat din homo sapiens poate să îl „înțeleagă” și la care poate să urle. Noțiunea de echipă și de susținători a căpătat o imagine grotească. Meciurile au devenit ocazii de scuipat, bătut, omorât, pariuri și alte activități care numai civilizate nu se pot numi.
De-asta nu-mi plac mie sporturile astea în „echipă”. OK, repet, nu se poate generaliza, sunt și echipe care oferă un adevărat spectacol (în sensul bun al cuvântului) și ale căror susținători, deși în spiritul euforic, se comportă în normele bunului simț și ale civilizației. Da, însă din păcate, la fel cum multe lucruri bune dispar din lumea asta, la fel dispar și aceste grupuri de oameni.
Ceea ce mă frapează însă mai tare decât nebunia în sine, e faptul că manifestări de acest gen au loc și în Europa. Țări care din totdeauna s-au ținut cu nasul pe sus pretinzând a fi rafinate, educate, culturalizate, iată că în anumite momente își calcă peste principii. Mă rog, nu și le încalcă doar în sport, ci în mai multe aspecte, dar despre asta cu altă ocazie...
Repet, nu am nimic cu sportivii, nu am nimic cu oamenii care reușesc să facă prin sport ceva bine în primul rând pentru ei, și apoi și ceva pentru placul celorlalți, însă cât timp cei buni stau „discreți” iar în headline news se găsesc doar niște nebuni... nu are cum să-mi placă ideea de sport de acest gen. Dar, repet, asta e doar părerea mea...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile sunt supuse moderării, de aceea nu apar direct în momentul trimiterii.