24 mar. 2014

Ambitious, but rubbish. And brilliant!

În acest titlu nu mă contrazic cu postarea anterioară, despre expresiile în engleză. Ambitious, but rubbish - așa se numesc ei. Ei, care după părerea mea sunt cei mai grozavi 3 oameni din istoria televiziunii - Jeremy Clarkson, Richard Hammond și James May. În două cuvinte... TOP GEAR. Emisiunea care când auzisem de ea, dar nu văzusem nici măcar un episod, am tratat-o ca pe o altă producție TV de snobism vestic. Pentru că asemenea impresii îmi păreau sugerate din presa românească. Până la urmă însă, m-am uitat. Am început cu scurte clipuri de pe site-ul lor și de pe YouTube, care m-au fascinat și mi-au provocat crize de râs atât de mari încât am căutat online toate episoadele, toate sezoanele. Iar acum, la sfârșitul celui de-al 21-lea sezon, pot spune că acest - să-i citez din nou pe ei poky little motoring show on BBC Two - m-a marcat complet. Nu doar că am învățat mai multe lucruri decât în toți cei 12 ani de școală comunistă, dar și-a pus o mare amprentă și în stilul meu de viață, respectiv în modul în care văd și înțeleg lumea. Pentru că Top Gear este mult mai mult decât mașini... Dar...

De ce o emisiune TV despre mașini? Și de ce „supermașini”?
Păi hai să întreb așa: de ce despre fotbal? De ce despre făcut de mâncare? De ce despre pescuit sau călărit? De ce despre metrosexuali și pițipoance? Dacă s-au făcut emisiuni și chiar dedicat întregi posturi TV unor subiecte din cele mai mărunte sau mai ciudate, de ce atunci mașina - cel mai reprezentativ simbol tehnologic al libertății nu ar merita măcar o emisiune adecvată?
Pentru cei ce nu știu, numele de Top Gear a apărut în 1977 și a continuat până la sfârșitul anilor '90 ca o clasică și plictisitoare emisiune TV care, sub dictatura BBC nu a reușit să iasă în evidență cu nimic. Pe atunci Clarkson îți vorbea fără bătaie de joc despre Vauxhall Nova turbodiesel sau cât de costa asigurarea unui Citroen Saxo. Apoi însă, monotona emisiune s-a stins, pentru ca în 2002 Clarkson să vină cu noua lui viziune, noul format care de atunci a devenit din ce în ce mai grozav.
De ce supermașini? Da, din păcate marea majoritate a telespectatorilor Top Gear nu-și pot permite mașini de sute de mii de lire. Dar în primul rând, Top Gear nu este numai despre asemenea mașini, iar în al doilea rând... dacă tot e o emisiune despre mașini, de ce n-ai vrea să vorbești despre cele mai bune? Și la urma urmei, ce-i așa extraterestră ideea de a te gândi să ai o asemenea mașină în realitate? Înțeleg că din ce în ce mai mulți oameni își pierd speranța în orice și se blochează mintal nefiind capabili să perceapă un viitor bun, dar pardon, doar n-o să fie o emisiune în care să arăți mașini pentru astfel de oameni. Și apoi, din nou comparația - de ce te uiți la marile meciuri de fotbal? Crezi că vei ajunge ca ei? Într-adevăr nu e imposibil, dar nici să-ți iei un Lamborghini nu e imposibil. Iar până atunci nu te oprește nimeni să dai un fotbal în curtea școlii sau să încerci drifturi cu Loganul...

Spectacol de imagine
Nu vei vedea niciodată ceva la Top Gear prezentat simplu. Alte emisiuni despre mașini (TV sau online) îți arată mașina pusă într-o pădure sau lângă o clădire. Top Gear o învăluie în lumini și efecte speciale absolut fantastice. Și nu e doar prezentarea mașinilor făcută ca spectacol. Marile lor curse mașină versus transport public, versus Royal Mail, versus „Dumnezeu”, versus bicicliști și alte asemenea - toate sunt prezentate într-un mod atât de dinamic și de captivant încât de multe ori nu-ți dai seama cât e de lung sau de scurt un anume clip video. Am senzația că am parcurs și eu o întreagă cursă de la Londra la Monte Carlo deși dacă mă uit pe video ambele părți ale unui asemenea film nu-s nici 30 de minute.
La fel, orice altă scenă pare a fi filmată de cei mai profesioniști cameramani din lume. Cu mâna pe inimă spun, am văzut filme de cinema care aveau imagini mult mai plictisitoare și mai prost filmate. Totul e la superlativ - culori splendide, unghiuri perfecte, montaje și mai perfecte.

Distracție
Dar trebuie să fii pe fază - să vezi cadrul respectiv și să te uiți în toată imaginea. Mi-am dat seama că TG nu e un program în timpul căruia să mergi la toaletă sau să-ți mai iei chipsuri din bucătărie lăsându-l pe Play. Dacă pierzi câteva momente, e posibil să nu mai înțelegi glumele ce urmează sau chiar sensul episodului. Într-un fel e normal, deoarece au de restrâns foarte mult conținut într-o singură oră, deci nu-și pot permite momente „goale”.
Nu cred că există episod care să nu-ți ofere măcar o tură de râs în hohote. De multe ori sunt mai multe ture, asta-i clar. Și e un umor de foarte frumos - fără chestii de prost gust, fără chestii „fără valoare” - e superb.
Dar e un pic ciudat. Pe lângă momentele care sunt făcute intenționat pentru râs, mai sunt și scene - de multe ori cuprinse într-un singur cadru de 2-3 secunde unde găsești câte o gafă „ascunsă” care de multe ori e printre cele mai amuzante părți din acel clip.

Imposibil
Poți să agăți o rulotă de un dirijabil? Poți să treci Canalul Mânecii într-o autoutilitară? Poți să faci un tren improvizat tras de o mașină? Poți să faci un hovercraft dintr-un microbuz sau să pui rachete în spatele unui Mini și să-l arunci de pe o rampă pentru sărituri cu schiuri? Poți merge cu mașina până la Polul Nord?
Marea parte a comediei Top Gear vine din grozavele lor idei pe care orice „om normal” le-ar considera nebunești, periculoase și/sau imposibile. Ei însă nu cred asta. Ei fie dovedesc că e posibil, fie încearcă să facă ceva posibil, iar prin neprofesionalismul lor mai mult sau mai puțin regizat, ies momente de râs în hohote, care la urma urmei fac tot spectacolul. Și la urma urmei, nu știu cine e anormal. Ei că au curajul să încerce, sau ceilalți oameni care sunt prea speriați pentru a-și trăi viața...
Însă ideea de imposibil nu se referă doar la „jucăriile” ce le experimentează „acasă”. Probabil cele mai impresionante episoade ale lor au fost cele speciale. Marile lor aventuri prin cele mai îndepărtate, sălbatice, periculoase dar extraordinare locuri din lume, toate făcute în mașini (sau mai bine zis „vehicule”) cumpărate de pe internet, netestate și pe bani foarte puțini. Mașini care n-au fost pregătite în niciun fel să îndure condițiile la care ei le-au supus. Câți oameni își pot imagina un Rolls Royce Silver Shadow făcând offroad în Himalaya? Sau o Lancia Beta Coupe complet dezmembrată traversând Botswana... Sau un Range Rover stricat, vechi de 30 de ani, traversând jungla ecuatorială și munții Anzi... Sau un Volvo 850R pe drumuri de țară în inima Africii... Sunt episoade ce te fac să îți regândești ideile ce le ai despre tot ce înseamnă o mașină, și ce poate să facă. Abia atunci îți dai seama cât de important a fost, este și va fi vehiculul motorizat în tot ceea ce înseamnă deplasare, călătorie și explorare pe această planetă.

Geografie și istorie
Două „materii” care în școală, nefiind în clasă cu o astfel de specializare (deși, și dacă eram cred că tot aia era...), mereu mi-au fost prezentate absolut rușinos. La geografie nu am avut niciodată un profesor normal. Profesoara din liceu avea cunoștințe enorm de vaste, dar era o personalitate dificilă și îi plăceau regulile și standardele, așa că noi tot din manuale stupide învățam. La istorie în afară de clasa a 10-a n-am învățat absolut nimic. Atunci am avut ca profesor un om extraordinar, care nu venea la oră să fie absurd cu noi, ci să învețe lucruri interesante, mereu într-o atmosferă de bună dispoziție, dar într-o singură oră pe săptămână n-am reușit să acumulez prea multe informații. El mi-a stârnit însă o dorință de a cunoaște istoria ultimului secol. O dorință care acum, Top Gear mi-o împlinește.
Repet, cine spune că acest program e doar despre mașini scumpe, viteză și aroganță, se înșală amarnic. În călătoriile lor în jurul lumii - atât în episoadele speciale cât și cu alte ocazii - au arătat niște locuri fabuloase. Înainte să mă uit la Top Gear eu nu știam de deșertul Makgadikgadi, de Altiplano, de regiunea Shan, de satele de pescari din golful Ha Long sau Resolute Bay. Și nu sunt doar locurile îndepărtate. Riviera franceză și nordul Italiei nu ezită niciodată să le prezinte ca „bijuteria” Europei. Bonneville, Arjeplog, Nürburgring sau Nardò, locații cunoscute în lumea auto, iată, acum îmi sunt cunoscute și mie. Iar apoi este Marea Britanie în sine... Am rămas uimit când am văzut ce peisaje grozave există în acea țară.
Când vine vorba de istorie, treaba e și mai serioasă. Jeremy și James cunosc foarte bine momentele importante din istorie. Războiul Rece și cel de-al doilea Război Mondial cred că le știu pe de rost, iar pe lângă ele tot ce ține de marile puteri ale lumii și influențele pe care le au. Asta se vede și în episoade. Din nou, dacă nu era Top Gear poate nu m-ar fi interesat să aflu niciodată povestea căii ferate birmaneze, a Vietnamului, a Crimeei, a conflictelor din Orientul Mijlociu, sau să aflu mai multe despre Albania, Germania de Est sau Cernobîl. Și din nou, nu e vorba numai despre istorie ca războaie și țări. Lancia, SAAB, Ford, Lamborghini sunt doar câteva din mărcile a căror istorie a fost frumos și măreț prezentată în episoadele Top Gear. La fel sporturi precum Formula 1 sau NASCAR. Și apoi, din nou, e Marea Britanie. Eu în afară de Rover, Land Rover și Mini, nu știam că Marea Britanie mai făcuse alte mașini (rușine mie, Jaguar și Lotus nu știam că-s britanici). De British Leyland, TVR, Jensen, Austin, Morris, MG sau Triumph nu auzisem niciodată. Și de asemenea nu auzisem despre bogata istorie a motorsportului britanic. 

Social și cultural
Când vorbești despre istorie, vorbești despre oameni. Oameni care cândva, au făcut ceva. Bun sau rău, util sau distrugător, frumos sau penibil. Vorbești despre grupuri de oameni, de asemenea - fie că e vorba de popoare, etnii, asociații sau orice altă grupare de oameni care are ceva în comun. Și pentru că oamenii au ceva în comun, fie că vor, fie că nu, vorbești de stereotipuri. Și Top Gear vorbește mult despre ele.
Și bine face! Nu-mi săriți în cap. Sunt niște trăsături ce caracterizează orice anumită comunitate, orice grup.  Dacă sunt bune, foarte bine. Dacă nu sunt bune, trebuie să le arăți oamenilor unde greșesc, ca să se poată corecta. Altfel ei nu-și vor da seama că greșesc... Dacă vor să se corecteze, dacă nu, facă bine și nu comenteze. Nu cred că există grup pe acest pământ față de care Top Gear să nu-și fi exprimat opinia. „Opinia” însemnând de la glumă nevinovată până la adevărată și intenționată bătaie de joc. Mexicani, spanioli, nemți, scoțieni, australieni, americani, adolescenți, homosexuali, politicieni, bicicliști, posesori de Morris Marina etc etc etc etc... lista poate continua mult și bine. Ei folosesc stereotipuri pentru orice. 
Și am să explic de ce asta e bine, dând exemplul României. Au fost aici (pentru cine nu știe) și au spus că Transfăgărășanul e „best driving road in the road”. Mulți români cretini s-au enervat că au arătat sate de țigani în acel film. Păi ce, nu le avem? Au mai arătat și că „toate” autostrăzile României în 2009 le-au parcurs într-o dimineață, iar apoi au dat de niște drumuri oribile. Ce, n-avem așa ceva? Bun, asta e realitatea, avem handicap clinic la aceste capitole, fraților, dar să vină Top Gear în 3 supermașini și să spună că în țara asta se află cel mai frumos drum pe care poți să conduci din întreaga lume, asta e extraordinar. Să spună însuși Clarkson „Romania, thank you for having us! And can we stay? Forever!?”, să spună că Transfăgărășanul e mai frumos decât Stelvio din preaslăvita Elveție - e... de neprețuit. Pentru că acești oameni au călătorit în întreaga lume, și au spus și despre alte drumuri că sunt frumoase, dar cel mai frumos nu a fost niciunul. Și mai mult, pentru că ei nu au avut niciun motiv să spună ceva bun despre România. Au venit cu aceeași atitudine cu care au mers oriunde altundeva. Au spus lucruri bune despre noi pentru că au găsit lucruri bune în țara asta. Lucruri care noi suntem prea tâmpiți să le apreciem. Și dacă la noi au spus bine despre ce a fost bine, și rău despre ce a fost rău, repet, de ce ar fi făcut altfel altundeva? E adevărat, România nu a prea ieșit în evidență în istorie, probabil de aceea nu au modelat întreaga lor atitudine când au venit aici după un stereotip mare și lat. La Top Gear nu suntem cunoscuți duri ca nemții, ridicoli ca francezii, leneși ca spaniolii sau grași ca americanii. Dar acele țări nu și-au primit „renumele” degeaba. Un stereotip înseamnă un caracter general. Evident că există excepții, dar când vorbești în general nu vorbești despre excepții. Cei vizați trebuie să-și asume trăsătura, iar cei care sunt excepții să realizeze că nu e vorba despre ei și să trateze problema ca atare.

Jeremy
Dacă vă uitați pe pagina mea de Facebook, la Inspirational People, găsiți la ora actuală două persoane - Steve Jobs și Jeremy Clarkson. Steve pentru inteligența și viziunea lui, Clarkson pentru felul lui de a fi. Povestea vieții lui, dacă o căutați bine, o găsiți pe net (dacă interesează pe cineva). E destul de complicată, însă el mereu a fost ceea ce este și acum. Ceva ce nu pot să descriu :)). Sunt multe persoane mai amuzante decât el, sunt multe persoane mai arogante decât el și cu siguranță multe mai inteligente. Dar pe el îl văd ca rețeta perfectă între amuzament și aroganță, completat de o latură intelectuală bine dozată, acolo unde e nevoie de ea.
E un om care are o părere despre orice din lumea asta. Și e un om care în orice context se comportă de parcă părerea lui ar reprezenta adevărul suprem. Deși în sinea lui e conștient de ceea ce face, e conștient că nu e așa. Dar vrea să demonstreze că părerea lui nu se schimbă cu una - cu două. Vrea să-și ducă punctul de vedere până la capăt, iar dacă și-l schimbă, face în așa fel încât să arate că el a luat decizia să-l schimbe, nu că a fost determinat de alții. Își poate bate joc de orice. E în stare să scoată pe gură chestii la care BBC-ul se cutremură când le aude. „Lucrătorii din sectorul public ar trebui executați în fața propriilor familii”, „Mașina asta e mai distractivă decât întreaga aviație militară franceză prăbușindu-se într-o fabrică de artificii”, „Suzuki Wagon R ar trebui evitat ca sexul neprotejat cu un Etiopian travestit”, „Nu înțeleg benzile pentru autobuze. De ce trebuie săracii să ajungă mai repede ca mine?” - nu știu dacă sunt cele mai tari, dar cred că vă dați seama din asemenea citări ce poate vorbi omul ăsta. Nu ratează nicio ocazie să spună că Marea Britanie a câștigat războiul, că americanii nu-l puteau câștiga singuri și că nemții au fost înfrânți. Nu ratează nicio ocazie să facă mișto de ecologiști, de poliția rutieră din Anglia, de legile europene, de francezi sau alte subiecte care lui îi provoacă amuzament. Are chiar și propriile sale publicații, cum ar fi seria The World According to Clarkson (titlul spune totul).
Cu toate astea, deși unele replici i-au fost intens criticate, majoritatea părerilor și maximelor pe care le dă sunt foarte amuzante, mai ales pentru cine știe ce fel de om e. Și apoi, chiar el spunea... dacă el nu ar fi așa, dacă Top Gear nu ar fi așa, nu s-ar uita nimeni. Ar fi plictisitor, ar fi banal...
Iar când vine vorba despre mașini, acolo scuzați-mă, nu cred că îl întrece cineva. Când eu vorbesc despre o mașină și aduc aminte păi știi, Clarkson a zis asta și asta despre ea multă lume îmi zice bine măi, lasă-l tu în pace pe Clarkson... Și mi se spune asta de parcă Clarkson ar vorbi despre mașini într-o lume care nu există. Dar există. Este unul din puținii oameni din lumea asta care și-au dedicat întreaga viață și carieră domeniului auto. Puține sunt modelele de mașini pe care nu le-a condus omul ăsta. De la Lada Riva până la Bugatti Veyron, toate categoriile de mașini au trecut prin mâna lui. E adevărat, îi plac mașinile scumpe și puternice. Păi îi plac pentru că sunt grozave. Doar n-o să spună că un Golf e mai bun decât un Aston Martin. Dar și lui îi plac unele mașini accesibile - Fiat 500, Ford Fiesta, Volkswagen up!, Skoda Roomster, Citroen DS3 sau actuala Kia Cee'd sunt doar câteva exemple. Și dacă el spune de exemplu că Ford Fiesta e mai bun decât Opel Corsa... păi mai mult ca sigur așa e. După ce a condus mii de mașini e clar că își dă seama care e mai bună. O notă de subiectivitate normal că apare, dar o notă de subiectivitate apare și când cineva îl laudă pe Eminescu, na... Nimeni nu te forțează să-ți placă, în cele din urmă tot decizia ta e, dar dacă vrei un sfat, măcar ia-l de la un om care știe ce spune.

James și Richard
De multe ori e clar în episoadele Top Gear că Jeremy e „șeful”. Dar fără completarea celor doi, programul n-ar avea diversitatea și nuanțele care îl fac atât de complex și de plăcut la vizionare.
James e un tip foarte tare. Captain slow după numele lui de scenă, e o persoană cu un temperament foarte plăcut, foarte calm și cred că în lumea reală și foarte prietenos. Nu are un model de viață pe care aș vrea să-l urmez, dar nu pot să nu am un mare și deplin respect pentru tot ceea ce face. Are și el parte amuzantă, dar parcă e mai civilizată decât a lui Clarkson (acuma, când vine vorba de amuzament, asta nu știu exact dacă e bine sau rău). E genul de om care mereu vrea să fie rezonabil. Mereu face lucruri și pretinde ca lucrurile să fie făcute bine, pentru un scop bine definit, util și logic. Îi place să mai aibă câte un moment de extaz când și când, dar mereu încearcă să le controleze. Asta într-un fel apreciez la el, într-un fel nu. Ce apreciez însă este că, spre deosebire de Jeremy care e complet ignorant când vine vorba de chestii științifice, James e foarte interesat de așa ceva și de tot ce înseamnă tehnologie. În prezent e membru și în echipa canalului YouTube Head Squeeze, care au clipuri despre diverse curiozități științifice.
Richard e un personaj interesant. Nu știu sincer ce să spun, dacă mi se pare antipatic sau nu. Hamsterul, cum l-au poreclit ceilalți fiind foarte mic de statură (motiv pentru care în episoade el conduce mereu cele mai mari mașinării), e acel gen de persoană care ori îl îndrăgești, ori te enervează. Eu nici nu-l îndrăgesc, nici nu mă enervează :)). Pe mine mă distrează. Mă distrează modul cum mereu gesticulează când vorbește stând pe „canapeaua” lor din studio, mă distrează cum mereu e plin de energie și vrea să facă o mulțime de chestii foarte foarte rapid. Acuma, eu din câte am înțeles, el în Marea Britanie e o persoană cunoscută în TV și radio nu doar pentru Top Gear, ci pentru numeroase alte showuri TV în care a luat parte, cum ar fi Brainiac. În ceea ce privește mașinile, gusturile lui nu pot spune că se apropie de ale mele. De fapt, doar două chestii îmi plac la el: îl dezgustă mâncarea „exotică” (adică toate ciudățeniile gătite prin diversele părți ale lumii) și îi place tot ce e legat de America. Din astea două puncte de vedere, și eu sunt la fel :).


Aș putea să vă mai înșir o mulțime de detalii despre Top Gear. Fiecare minut din emisiune are ceva interesant, nimic nu e făcut la voia întâmplării și nimic nu e făcut simplu/banal. Un lucru e adevărat: bugetul de care dispun e imens, la fel ca armata de oameni ce stă în spatele întregii acțiuni. Cei 3 „băieți” sunt subiectul, ei generează spectacolul, dar modul cum se produce întregul spectacol ce apare pe ecran stă în mâinile unor profesioniști de primă clasă. Cum spuneam, unele lucruri ce par imposibile, ei arată că sunt posibile. Însă aproape de fiecare dată ele vin cu un subînțeles DON'T TRY THIS AT HOME. Da, ei pot lua 3 rable să traverseze Botswana, dar să nu crezi că tu vei putea lua o rablă de Dacie să faci același lucru. Pe lângă echipa de mecanici care e cu ei pe tot parcursul filmărilor, ei mai mult ca sigur pot chema în orice clipă un elicopter să-i ia de acolo dacă ceva chiar merge prost.
Și e adevărat, în nebuniile lor nu tot ce se vede e adevărat, însă nimic nu falsificat „în stil mare”, ci mai degrabă doar exagerat. Dar nu contează că sunt exagerări. E un spectacol. E un show. Dacă vrei ceva 100% real, du-te pe stradă și vei vedea ce înseamnă realitatea. Că în ziua de azi, nu înseamnă o lume prea bună. Iar scopul unui asemenea show tocmai acesta e, să te deconecteze de la problemele pe care le ai și să-ți aducă un zâmbet. Și asta cu siguranță reușește să facă. Mai reușește de asemenea să te țină foarte atent și într-un mereu suspans, mereu dorindu-ți să afli ce se întâmplă în continuare. Auzisem lume vorbind despre așa ceva, dar eu niciodată n-am simțit asta. Nici măcar la alte seriale TV la care episoadele se terminau vrând să te lase în suspans ca să-l vezi pe următorul, nici măcar acolo pe mine nu mă impresiona cu nimic. Ca să nu mai spun că am auzit unii zicându-mi că o carte te-ar putea ține în suspans (aș cataloga cumva asemenea oameni, dar momentan mă abțin). Top Gear însă iată că a reușit să facă și asta cu mine. Mă lipește de ecran timp de o oră la fiecare episod nou pe care îl văd, și după aceea mă face să vreau să-l revăd de nenumărate ori până-l știu pe de rost, dar niciodată nu mă plictisește.

Chiar vă recomand acest program. Dacă ați auzit de la cineva povești cum că ar fi niște absurzi care fac numai chestii nebunești fără rațiune, pentru o lume care nu există sau orice alte măgării de acest gen, lăsați-i în pace. Cum spuneam, asemenea oameni sunt prea speriați ca să-și trăiască viețile. De asemenea, dacă aveți impresia că ar fi doar o emisiune pentru bărbați, doar pentru pasionații de mașini sau doar despre mașini scumpe, vă spun că vă înșelați din nou. Uitați-vă pentru început la niște clipuri de pe site-ul lor sau de pe YouTube, iar dacă vă plac, dați-i drumul și vedeți episoadele. Mda, în România nu cred că se poate vedea așa ceva la televizor, dar și dacă s-ar putea, vă asigur că după câteva episoade n-o să mai aveți răbdare să așteptați până la următoarea difuzare. Ce-i bine însă, e că se găsesc pe net. În multe forme, și de văzut online, și de descărcat... știți voi :D. Wikipedia are și o listă destul de utilă dacă vrei să găsești episodul în care e un moment anume.

Aceasta a fost impresia mea despre Top Gear.
Poate a voastră, dacă vă veți uita, va fi alta. Chiar aș fi curios să o aflu :)...

18 mar. 2014

Do you știi să speak engleză?

Cum globalizarea asta ne ia și ne trântește de pământ, cum - scuze că folosesc o expresie plictisitoare - „granițele culturale dispar”, cum comunicarea de azi redefinește termenul de instant, evident că asta înseamnă și influențe lingvistice la scară largă.
Cum engleza e „limba internațională” și universală într-o mulțime de domenii, o știe aproape toată lumea. Ei, dar țările care o au ca limbă oficială sunt doar câteva. Pentru restul însă, e un pic mai complicat. De ce? Păi pentru că vorbitorii de limbă engleză au definit cam tot ce ține de modernitate. Sau mai direct spus - americanii au cules invenții de pe la alte țări și au arătat lumii cum trebuie făcute realitate. Neplăcut, dar adevărat. Așa că multe limbi, printre care și româna, au fost inundate de termeni și chiar expresii în engleză. Nu mai e bine că e OK, nu mai ești fericit că ești happy, nu mai e spectacol că e show, nu mai e atelier că e workshop, nu mai e afacere că e business, nu mai e modă că e fashion și bineînțeles... nu mai e serviciu că e job.
Bun, nu vreau doamne feri să se înțeleagă că am dat-o în mintea moșilor și babelor care și acum îi duc doru lu' 'nea Nicu. E normal să fie folosite cuvintele străine, e normal să fie folosiți termenii corecți acolo unde trebuie. Multe cuvinte pur și simplu nu se pot traduce și să-și păstreze sensul. Great spre exemplu - ar veni măreț, dar măreț dă un cu totul alt sens. Muscle car - mașină musculoasă? mașină forțoasă? (da, am văzut asemenea traduceri) - e absolut ridicol. Broadband - bandă largă? - hai să fim serioși...
Da, inserarea de termeni din engleză se poate face... dar totuși, nu are oare o limită?
Sincer și eu de multe ori după ce mă uit la un filme / materiale video în engleză, parcă-mi vine să vorbesc în engleză. Sau de multe ori îmi aduc aminte expresii faine din filme care-mi vine să le spun în engleză, pentru că traduse și-ar pierde farmecul.
Ei, dar de aici până la a combina la fiecare două fraze engleza cu româna fără sens, e cale lungă. Pur și simplu nu înțeleg acel gen de oameni. Cei care simt nevoia să spună come on, sau see you there, sau also, sau in other words sau orice astfel de grupuri de cuvinte aruncate printre cele în limba română. Având în vedere că de multe ori asta apare în vorbirea curentă, de ce ai simți nevoia după ce ai vorbit în română să spui o propoziție în engleză? Da, și mie mi se întâmplă să mai spun câte un cuvânt sau o expresie pe ici - pe colo, dar în vorbirea mea nu cred că se poate observa o obișnuință din asta. La alții însă vezi că e o obișnuință, care până la urmă poate deveni chiar enervantă la ascultat.
Ne e rușine cu limba noastră? De ce? Nu vreau să par „patriot”, dar limba română sună chiar frumos în comparație cu altele. Gândiți-vă numai la nemți sau la olandezi sau la scandinavi, că parcă îți provoacă nervi și numai să vezi cuvintele alea îmbârligate.
„Come on, people!”... vorbiți românește :))

16 mar. 2014

Top secret, top stupid

Câte conturi are o persoană pe internet în ziua de azi? Cei care folosesc tehnologia în fiecare zi, cu siguranță au foarte multe. Ei... eu am senzația că mai nou toate corporațiile astea la care avem noi conturi pe net, au început să se plictisească și se gândesc oare cum să-l facă pe om să-și piardă mai mulți nervi logându-se pe conturile sale. Ce a prins cel mai bine din câte văd... parola. S-au dus zilele când parola putea să-ți fie orice chestie simplă. Nu, nu mai merge... Acuma dacă-ți faci un cont, trebuie să aibă litere mari, litere mici, caractere speciale, cifre și mai dracu știe ce. Ce-i drept că nu peste tot, dar la multe chestii importante da.
Cel mai enervant exemplu de care eu m-am lovit, este parola de la Verified by Visa sau cum s-o fi numind, la plățile online cu cardul. Cumva au introdus măgăria asta de securitate, la care cândva m-a pus să-i dau o parolă de-aia cu n-șpe mii de feluri de litere și cifre și caractere. Eu știu „despre ce-i vorba în parolă” :))) (știu că sună stupid, dar înțelegeți ideea...) doar că nu știu unde am pus literă mare sau cifră, unde am înlocuit literele cu altceva... ce îmbârligătură am făcut. Și nu pot încerca variante la nesfârșit că după câteva încercări mă pune să revin peste nu știu câte minute. Iar singura modalitate de a o recupera pare a fi să sun la nu știu ce număr, la care când n-am treabă cu plăți online uit să sun, iar când am, mă enervează drăcovenia atâta de tare că mi-e teamă că dacă sun nu mă pot controla și îi înjur...
Asta e chiar nasol, dar apoi mai sunt și situațiile mai mici dar la fel de enervante... la unele conturi ce le folosesc poate o dată la câteva luni deja m-am obișnuit, când vreau să intru, prima chestie - Forgot password? Și o resetez de fiecare dată, că n-am chef să țin minte corcituri. 
Înțeleg că-s făcute să combată atacurile ce devin tot mai „inteligente”, dar aș prefera când îmi fac un cont sau resetez o parolă să bifez ceva de genul Da, știu că parola mea e simplă, nu o să comentez dacă mi-o sparge cineva, decât să-mi pretindă să memorez caractere fără sens...