1 ian. 2016

Ce am învățat în 2015

Dacă e să-l privesc din perspectivă personală, anul ce s-a încheiat, a avut cam în egală măsură și plusuri, și minusuri. A fost un an în care am sperat în special la un mare progres din punct de vedere economic. S-a întâmplat și asta, nu chiar atât de mare pe cât speram, dar având în vedere condițiile date, nu pot spune că regret ceva.

2015 a fost în schimb un an în care am avut foarte multe de învățat. Sau mai bine zis, de aflat. De constatat...


Sfârșitul lumii e aproape.

Nu, n-am luat-o razna. Nu, nu mă refer la profeții stupide, la meteoriți, extratereștrii, apocalipsă sau alte asemenea. Nu se va întâmpla dintr-o dată, însă se va întâmpla mai mult ca sigur.
Lumea aceasta, pe care noi o știm în ziua de azi, care păstrează tradiții și valori de sute de ani, pe care noi azi o considerăm normală, se va sfârși.

sursa: Reuters / vocativ.com

Printre subiectele cele mai discutate, și totodată cele mai alarmante de anul acesta, se află, cu siguranță, problema refugiaților ce vin în Europa. În repetate rânduri am dorit să scriu mai pe larg despre asta, dar mereu am zis că las să văd cum mai decurge situația. Și încă las. Dacă ce s-a întâmplat anul acesta a fost tot, să spunem că putem „închide cazul” și gata. Dacă însă de la primăvară invazia începe din nou, avem o problemă deosebit de gravă.

Țările Europei de vest își arată în aceste momente cel mai mare atu al lor: faptul că nu sunt capabile să facă nimic! De la atâta „politically correct” și ioi și vai și discriminare și drepturi și toate rahaturile care sunt la modă să se scandeze azi, ne-am trezit printre noi cu o droaie de oameni care nu știm cine sunt, nu știm cu ce intenții sunt aici și n-avem nicio dovadă că nu sunt aici să ne facă rău.

Pentru că, îmi pare rău, dar de la a fi refugiat, adică un om care caută să-și salveze viața, până la aberațiile pe care ăștia le-au făcut când au venit, e cale lungă. Sparg TIRuri, forțează garduri, aruncă mâncarea ce o primesc, fac PROTESTE. Se comportă ca niște turiști dezamăgiți. Fac mofturi în ce țări vor să ajungă. Păi omule, dacă ești REFUGIAT te refugiezi unde apuci, nu faci tu scandal că ție îți trebuie Germania sau Anglia.

Iar reacția Europei a fost cea așteptată: incompetență totală în a gestiona situația. Europa nu știe să pună mâna pe arme, nu știe să aresteze când e cazul, nu știe să pună piciorul în prag ca să-și apere teritoriile și propriile popoare.

Bineînțeles, la conflictul refugiaților se pot adăuga tensiunile care continuă cu Rusia și multe altele de acest gen, însă, din păcate, acest gen de probleme nu sunt singurele cu care se confruntă lumea de azi.


sursa: timesofsandiego.com

Decizia Statelor Unite de a legaliza căsătoriile gay a fost ceva ce chiar nu credeam că se va întâmpla vreodată. A fost un moment în care a scăzut o bună parte din respectul meu pentru poporul american pentru gestul în sine. Un șoc și mai mare l-am avut însă, în momentul în care am văzut câtă lume NU vede o problemă în asta. Dintr-o dată pe Facebook o droaie de poze de profil „colorate”, și aproape toate companiile mari și-au colorat logo-urile în ziua respectivă.

O mulțime de „justificări” au apărut și o mulțime de reacții tâmpite am primit și eu când mi-am exprimat părerea - „trăim în secolul 21, bă!”, „ești îngust la minte!”, „fiecare e liber să facă ce vrea!” etc etc etc.

Care-i problema? Păi hai să spun care-i problema, din punctul meu de vedere. De la natură, prin definiție, individul uman există în UNA din două versiuni: bărbat SAU femeie. Bărbatul este atras de femeie, și femeia de bărbat, iar familia este formată din BĂRBAT ȘI FEMEIE. Scurt și simplu! Orice alte variațiuni nu se pot încadra în termenii aceștia.
Așadar, ce Statele au făcut, a fost să legalizeze căsătoria între doi indivizi care NU SUNT OAMENI. Punct.

Din păcate, azi, însăși ideea de familie, bărbat, femeie, copil, și ce rol au fiecare din această ecuație, este denaturată tot mai mult. Și bineînțeles, azi nu mai poți spune că un lucru nu mai e „normal”, pentru că ești automat catalogat ca fiind „cu mintea închisă”.
Da, e bine să fie libertate, și pe vremuri erau niște cutume fără logică și foarte „nesănătoase” - cum ar fi statutul femeilor (că nu aveau drept de vot, că nu puteau ocupa anumite funcții, că erau în general considerate inferioare bărbaților ș.a.m.d.).
Și e clar că însuși stilul de viață contemporan face unele credințe vechi să nu mai fie potrivite - ideea de „femeie la cratiță”, bărbatul care merge la serviciu, vine acasă, bea și își bate nevasta, părinții care decid forțat viitorul unui copil - asemenea gândiri clar nu sunt normale.
Dar, repet, din multe puncte de vedere, Familia (considerată sfântă, de altfel) și membrii ei, trebuie să rămână în limitele moralului. 


Libertatea jurnalistică e o cruntă amăgire.

sursa: Mashable.com

Sigur, asta poate sună cam exagerat. La urma urmei, mulțumită presei știm tot ce se întâmplă, și avem detalii ca să înțelegem, pe cât posibil, de ce se întâmplă. Însă ideea de libertate deplină a jurnalismului de a fi o oglindă clară și nedeformată a societății, e departe de a fi total adevărată.

Atacurile de la Charlie Hebdo n-au făcut decât să demonstreze că dacă te pui cu cine nu trebuie, îți vei primi garantat un „răspuns” la „impulsurile” tale.
Evident, ceea ce s-a întâmplat nu e normal. În 2015, într-o țară liberă de talia Franței, e de neconceput ca cineva să fie omorât pentru o publicație. Însă trebuie să recunosc, și eu sunt de părerea multora: și-au cam căutat-o. Clar condamn teroriștii, clar sunt de acord că așa ceva nu e normal, clar spun că redactorii nu au o VINĂ. Însă au tras atât de tare de nervii unor oameni cu puțini gărgăuni în cap, încât nu e de mirare că au primit un „răspuns”.

Repet, NU SPUN CĂ E NORMAL ce s-a întâmplat, nu spun că „asta MERITAU!”, spun doar că nu-mi e prea mare mirarea că au avut parte de o reacție adversă neplăcută.
Asta din nou subliniază - „presa are libertate totală, DAR...”... și mereu este un „dar”.

Charlie Hebdo a fost ceva terifiant pentru că a implicat moarte. Însă chiar și când nu e vorba de pierderi de vieți omenești, constrângerea libertății de exprimare duce la consecințe urâte.

sursa: hollywoodreporter.com

În martie, în plină desfășurare a sezonului 22, Top Gear a luat sfârșit. Jeremy Clarkson a fost scos joc, în urma unei altercații cu un membru al echipei de producție. A fost o picătură finală în paharul care pentru unii se umpluse prea mult și vroiau să-l distrugă.

Un om ca Jeremy Clarkson nu mai există pe lumea asta. Un om care și-a dedicat întreaga lui carieră... mașinilor. OK, sunt mulți oameni care toată viața lor s-au ocupat de mașini - piloți de curse, instructori, ingineri, designeri, ș.a.m.d., însă nici unul din aceștia nu și-a dedicat viața și cariera vorbind oamenilor despre mașini. Despre cum acestea reprezintă gloria tehnicii moderne, simbolul suprem al libertății, și bineînțeles, personalitatea oamenilor care le conduc.

De-a lungul anilor însă, Top Gear și-a primit multe critici. Jeremy Clarkson spunea lucrurilor pe nume, și asta bineînțeles nu a convenit multora. Iar BBC, organizația în cadrul căreia se desfășura totul, a considerat mai important să asculte gurile câtorva frustrați, decât sufletele milioanelor de oameni din întreaga lume care adorau Top Gear.

Aș putea scrie pagini întregi despre acest subiect (chiar și aici am scris câte ceva), dar nu asta voi face acum. Ce vreau să subliniez însă, este adunarea mârșavă de factori care au contribuit la sfârșitul acestei legende. Clarkson acum este judecat pentru că se spune că ar fi „lovit” pe unul dintre producători. Ancheta încă este în derulare, nimeni nu știe exact ce s-a întâmplat, însă peste tot lumea asta știe: Clarkson a lovit un om! Așadar, către publicul larg această imagine este expusă, și, cei care nu știu despre ce e vorba, e normal să zică „Păi ce, ar fi fost normal să lovească un om și să nu fie sancționat?”.

O situație similară a avut loc anul trecut, când cei trei (Clarkson, Hammond și May) au fost în Argentina, pentru unul din filmele lor speciale. Mașina lui Clarkson avea numărul de înmatriculare H982 FKL. Argentinienii au crezut că numărul face referire la Războiul din insulele Falklands din 1982, mai ales că ei se îndreptau spre Ushuaia, de unde nava General Belgrano a pornit în ceea ce s-a întâmplat să fie ultimul său voiaj, în timpul acelui război. Au crezut atât de tare, încât în ultimele zile cât au stat acolo, i-au atacat cu pietre.
Povestea e lungă, repet, nu intru în mai multe detalii. Însă și aici către opinia publică a fost dat un mesaj parțial, care a indus în eroare. Toată lumea spune că era evident că acel număr de înmatriculare la asta se referea, însă, oricât de ciudată ar părea coincidența, nu e așa. Clarkson vroia un Porsche 928 GT cu cutie manuală. Îl vroia, pentru că este mașina care, în 1994, i-a oferit șansa să îl vadă ultima dată pe tatăl său în viață, în spital, înainte ca acesta să moară. Era o preferință pur personală, iar în Marea Britanie, în acel moment, erau doar două 928 GT manuale de vânzare. Deci oricât ar crede oricine că posibilitatea de a fi o coincidență este de una la un milion, posibilitatea de coincidență era de fapt una din două.

E clar aici - nu o singură întâmplare a dus la sfârșit. Ci toate combinate și interpretate într-un asemenea fel, încât la public să ajungă informații incomplete, oferite de niște oameni care pur și simplu îl vroiau pe Clarkson scos din joc, pentru că spunea prea multe adevăruri incomode.


Europa se clatină, Germania scârțâie.

Revin la Europa. Trebuie să revin la Europa. Și spun iar - în acest an, mai mult decât oricând, Europa a dovedit că în situații dificile nu e capabilă să ia decizii hotărâte.
sursa: RT.com

Nu putem să nu ne aducem aminte de „GRExit”. Problemele financiare ale Greciei sunt încă o oglindă perfectă a ce merge prost în adunătura asta pe care o numim UE.
Aici, după părerea mea, ambele părți sunt la fel de vinovate - grecii pentru că au ajuns deja la nesimțire, că s-au învățat să stea cu mâna-ntinsă și să primească, și se consolează cu ideea că doar n-o să se ajungă la zero absolut. De cealaltă parte, pe Europa „n-o lasă inima” să lase Grecia până ajunge la zero absolut. La fel cum un „copil-problemă” la un moment dat trebuie lăsat să-și guste din propriile fapte, așa și unei țări, dacă întrece niște limite, trebuie lăsată să se descurce cu ele. 
Bine, aici situația poate fi mai delicată, eu nu sunt analist economic, nu sunt nici politician, argumentul meu pentru unii poate sună ca unul dat de un copil de clasa a 4-a. Însă din punctul meu de vedere, din ce am aflat din presă, în cazul Greciei vinovate sunt ambele părți.

Însă eu cu Grecia n-a nimic. Ba din contră, abia aștept să pot să merg din nou în vacanță pe acolo...
Cu Germania însă am. Și nu vă pot spune cât mă bucur că țara asta pentru prima dată e într-un pic de mizerie adevărată.

Dacă ar fi să re-revin la ce ziceam adineauri (dar nu mai revin), clar „Stai jos! Nota 2!” se poate striga către Germania în ceea ce privește refugiații. Da, în stilul lor au reușit să-i „contabilizeze” pe (aproape) toți, și i-au împrăștiat cum au putut pe la ei prin țărișoară, daaar, nu i-au respins. Deci i-au lăsat pe toți să intre. Acuma cică angajează și oameni care să se ocupe de ei. No bun! Le urez distracție plăcută! :D
sursa: thedrive.com

Însă în afară de problema refugiaților, cea mai cunoscută bubă germană pe anul ăsta trebuie să fie „Dieselgate” - scandalul cu privire la înșelătoria Volkswagen. Mie prima dată nu mi-a venit să cred. Credeam că e pur și simplu cineva rău intenționat, sau că e vorba de un număr mic de mașini la care s-a produs o eroare. Pe când a devenit clar însă că asta nu era o eroare, ci o adevărată „șmecherie” făcută de cea mai emblematică marcă auto a Germaniei, mi-am dat seama că n-am crezut aiurea: Germania nu e perfectă. Din contră!

În special la noi, o mulțime de români zici că ar fi un fel de fanclub al Germaniei. Oameni care cred că acea țară e Raiul pe Pământ, că acolo totul e impecabil și că este modelul suprem pe care trebuie să-l urmăm dacă vrem să ne meargă bine.
Și nu numai la noi. O mulțime de țări văd în Germania un Eden. Puțini stau să se gândească prin ce a trecut acea țară în ultimii 100 de ani. Toată lumea parcă vede doar acea forțoasă renaștere și reconstrucție, care într-adevăr, a fost impresionantă, dar mie însuși faptul că a fost atât de impresionantă îmi dă niște fiori reci. Lumea parcă nu vrea să vadă că țara aia până acum 26 de ani (până când am avut și noi Revoluția noastră) era divizată, că până în ziua de azi (și, să sperăm, pe vecie!) cea mai odioasă crimă împotriva umanității a fost comisă de Germania, că noi pe 9 mai sărbătorim de fapt înfrângerea Germaniei...

Da, nemții își au calitățile lor pentru care trebuie să îi respectăm și admirăm. Însă pentru mine aceste calități, de precizie, de consecvență, de punctualitate, de responsabilitate, de ordine, de disciplină, nu sunt suficiente încât să acopere complet mentalitatea dubioasă a acelor oameni.

Iar în ceea ce privește Volkswagen, sincer într-un fel îmi pare rău pentru ei. Adică, speram că în următoarele generații de mașini vor veni în rând cu lumea, pentru că ei în ultima vreme au fost mult în urmă (vorbesc aici de strict de VW, nu de Audi, Porsche, Lamborghini etc.). Și speram că vor ajunge să transforme designul lor conservator din nou într-unul frumos. Pentru că „penultimele” generații au trecut de la „conservator” la „plictisitor”. Însă tot trebuie să fii mare fan al mărcii, sau să cauți îndelung destule motive ca să îți dorești azi un VW nou. Au trecut vremea Golfului 4, a lui 1.9 TDI, a mașinilor care știai că te țin o viață. Aș vrea eu să văd un Golf 7 peste 20 de ani ținându-se la fel de bine cum vezi acum un Golf 3, dar mă tem că n-o să văd.

Pe mine nu mă interesează că poluează, din contră, chiar mă bucur. Eu sunt total anti-eco, anti- tot ce se livrează azi ca informație de spălat pe creier despre „pericole pentru planetă”.
Ce mă interesează, și ce mi se pare cel mai „amuzant” este ideea în sine că cei de la Volkswagen au fost capabil de o asemenea înșelătorie. Nici Dacia nu cred că ar fi făcut așa ceva pentru modelele de export! Volkswagen înșală! Germania înșală! Germania minte!

Hmm... cred că ar trebui să nu mai încercăm să nu vedem aspectul ăsta...


România crește.

De când mă știu, toată lumea din jurul meu vorbea cât de rău e în România. Și într-adevăr, într-o oarecare măsură aveau dreptate. O mulțime de indivizi, de toate vârstele, de toate categoriile sociale, până acum credeau că diferența dintre România și țările „dezvoltate” e ca de la cer la Pământ, că ideea ca noi să ajungem la nivelul acelor țări e un vis aproape irealizabil.

Dar iată că roata se întoarce. Din ce în ce mai mulți români încep să-și aprecieze țara. Asta pentru că balanța începe să se echilibreze - România, încetul cu încetul urcă, în timp ce „occidentalii” își arată tot mai mult slăbiciunile. Începem să realizăm că nu suntem atât de inferior pe cât credeam.

Eu nu pot lua un exemplu mai bun decât propriul meu oraș, Baia Mare. Un oraș pe care până acum nici măcar restul țării nu-l băga în seamă, darămite străinii, a ajuns în finala de selecție pentru titlul de Capitală Culturală Europeană în 2021. Voi scrie despre asta mai multe pe parcursul acestui an, deoarece susțin acest demers cu toată încrederea, dar însuși faptul că un oraș precum Baia Mare a ajuns alături de Cluj, Timișoara sau București în finală, este un lucru grozav. Și, nu știu cum e prin alte părți ale țării, dar aici parcă simt și în „pulsul” orașului, al oamenilor din jurul meu, că lumea începe să o ducă bine. Viața acasă, viața din România, începe să nu mai fie un chin, o povară, un sacrificiu, un compromis.

sursa: b365.ro

Însă pe lângă bunăstarea din punct de vedere material, văd că începem să lucrăm și pe partea de atitudine, de fel de a fi și de a gândi. Aici, după mine, nu toate direcțiile pe care pornesc diferiți români mi se par OK, dar nu pot să nu remarc o generală stare de conștientizare la nivelul întregii țări, în ultima vreme.

„Colectiv” a fost fără îndoială momentul de șoc pentru întreaga suflare românească. A fost un semnal de alarmă, tras după 26 de ani de „libertate” în care puțin știam noi ce reprezintă libertatea cu adevărat. Este mai mult decât regretabil ce s-a întâmplat, dar e bine că măcar s-au trezit în conștiința publică niște idei îndelung ignorate.

Dar mai mult decât conștientizarea, în acest caz, ce mi s-a părut... interesant, să zic așa... a fost reacția ulterioară. Acele proteste. Pentru prima dată am văzut oameni protestând fără un scop prea clar.
Zile întregi, centre de orașe și străzi au fost blocate, ca o grămadă de oameni să iasă la plimbare fără măcar să știe ce strigă. La început „jos Ponta”, după ce n-o mai fost Ponta nu mai știau ce să strige. În Baia Mare cel puțin a fost de toată groaza, am fost și eu chiar după ce Ponta demisionase, era o nebunie completă.
Însă această „mișcare” de-a dreptul comică, a sugerat un lucru clar: lumea pur și simplu era într-o stare generală de nemulțumire. Simțeam (eu, când vedeam ce se întâmplă) că oamenii parcă vroiau să zică „Hai că și în România se poate, numai nu mai fiți atât de dobitoci, cei din conducere”.
Repet, da, spun că a fost un pic comică situația, și că în ultimele zile a fost cam penibilă ieșirea în stradă - și un pic și mai penibilă reacția lui Iohannis, spunând că va ieși în stradă dar nu va spune în care zi, deci presupunându-se că e normal și de așteptat ca oamenii să continue să protesteze zile întregi. Însă nu spun că, per ansamblu, ar fi fost ceva rău făcut.

Apoi, o altă ocazie la care am rămas plăcut surprins, a fost Ziua Națională. Aproape că puteai spune „zilele naționale”, pentru că niciodată n-am văzut atâta „pregătire” pentru acel eveniment. Toate magazinele cu promoții, site-urile, televiziunile, toate pline cu conținut legat de ziua națională, cu multe zile înainte de 1 decembrie. Chiar spuneam atunci, dacă o ținem așa și în anii viitori, în 2018 ar fi bine să se dea vreo 3 zile oficiale libere :D.

Bineînțeles că suntem departe de a fi ajuns cât de sus suntem capabili, bineînțeles că au fost momente penibile și situații neplăcute în acest an, însă mă bucur să văd că pentru prima dată, din ce în ce mai mulți români încep să o ducă bine și să aibă încredere în viitorul acestei țări.


A fost anul de glorie al lansării de „gadgeturi” fără sens.

Hai, la final, să las la o parte politicile și toate mizeriile alea. Că doar viața nu doar din așa ceva e făcută...

Până acum, în fiecare an în domeniul tehnologic apărea câte ceva nou. Mai multe, mai puține, dar existau mereu câteva inovații noi și chiar folositoare. În 2015 n-am văzut nimic de acest gen. Pe majoritatea planurilor lucrurile au stagnat, ceea ce într-un fel a fost bine, pentru că asta a rezultat, într-o oarecare măsură, la ieftinirea tehnologiilor deja existente.

sursa: ecomento.com

Ce m-a surprins surprins însă, e că s-au lansat niște chestii fără absolut niciun sens practic. Și ce m-a surprins și mai mult, e că lumea le-a cumpărat (sau le-a privit cu ochi mult prea buni decât merită). De la „Noul MacBook” sau Tesla Model X, sunt o mulțime de produse care, nu-i vorbă, sunt interesante, dar mi se pare că au fost mult supraapreciate.



Ca și o concluzie...
2015 pentru mine nu a fost anul pe care l-am așteptat. Dar, acum la final, dacă stau bine să socotesc, nu a fost un an rău. A fost un an în care am acumulat multe cunoștințe noi, am trăit multe experiențe noi și, cel mai important, am ajuns să înțeleg mai bine lumea din jur.

Sper ca 2016 să fie mai bun, sper ca învățăturile ce le-am acumulat să-mi folosească, sper ca în noul an să nu mai fac greșelile din precedentul, și să continui mai departe, spre o viață așa cum mi-o doresc: normală. Pentru că, se pare că a fi normal e pe zi ce trece un act de curaj tot mai mare.