21 aug. 2016

Românii și tehnologia. Anul de grație 2016.


Românii bagă bani serioși în tehnologie, dar mereu am avut impresia și credința că de fapt ei habar n-au la ce se folosește tehnologia de ultimă generație cu adevărat, dincolo de a fi un instrument de laudă pentru câți bani ai. Dar niciodată n-am putut să „pun degetul” pe un motiv concret. Însă iată că s-a iscat unul.

Acum câteva zile, cum cred că n-ați avut cum să nu vedeți până acum, cineva a postat un clip filmat cu o cameră de bord, în care șoferul (eu nu-mi dau seama dacă e bărbat sau femeie) unui Mercedes Clasa E Coupe a ratat un viraj la 180 de grade și a ajuns pe bordură / trotuar / refugiu / ce-o fi chestia aia. Iată și clipul, ca să avem pe ce discuta:
(apropo, vă recomand să nu dați drumul la sunet; cine a pus mizeria aia pe fundal ar trebui dus la un spital de boli psihice).


Bun. Credeam că e încă un clip de Trafictube, a fost, a trecut, s-a consumat. Dar pe când am văzut că până și redacții de presă pe care le consideram serioase l-au preluat, și, mai ales, pe când am văzut ce comentarii face toată lumea la el, nu mi-a venit să cred.

Toată lumea „uite încă un bogătaș prost ce se dă mare”, „cum e posibil să nu pățească nimic după o asemenea crimă”, „în altă țară dacă ar fi făcut asta ar fi fost în pușcărie deja”, „luați-i carnetul”, „dați-i amendă”, „împușcați-l”, „ardeți-l de viu”.
Bun.
Nimeni, însă, da absolut NIMENI nu cred că a comentat nicăieri, venind cu o explicație pentru ceea ce, 90% vă garantez că s-a întâmplat în acea situație. Dacă ați găsit pe undeva un comentariu cu explicația următoare, vă rog arătați-mi-l. Eu n-am găsit.

Mașinile moderne cum este aceea au servodirecție electrică, nu ca pe vremuri, hidraulică. Și mai ales mașinile premium, au o mulțime de sisteme computerizate de asistență la direcție. Unul mai tâmpit decât altul, dacă mă întrebați pe mine, și în acest caz se dovedește clar. Calculatorul încearcă să „ajute” virarea roților în funcție de situația dată, și o importantă componentă este asistența în virajele de mică viteză. Duse sunt zilele când te luptai cu volanul în parcare și trebuiau 2-3 învârtiri să ajungi de la stânga la dreapta. Acum miști doar un pic volanul, calculatorul îți preia comanda (stânga, dreapta) „ghicește” cât de puternic viraj vrei să faci și brachează roțile cât crede el. Bineînțeles, nu mereu o nimerește, și eu tind foarte puternic să cred că în clip e o asemenea situație.

Iată deci, cum cred eu că s-au întâmplat lucrurile în clip:

- Mașina se deplasa încet înainte;
- Calculatoarele și sistemele ei gândeau mai mult decât era nevoie, și probabil au crezut că e în căutarea unui loc de parcare, sau ceva similar. Mai ales dacă avea și un GPS foarte senzitiv și a detectat că mașina acolo nu mai era pe sensul normal de mers. Oricum, servodirecția se pregătea să asiste puternic un eventual viraj;
- Apare situația în care trebuie să vireze. Șoferul probabil neobișnuit cu controalele mașinii (oricum n-avea de unde să știe ce gândește electronica din bord), poate și din obiceiul conducerii vechilor mașini, a înțeles din ce vedea cu ochii că e de făcut un viraj strâns, și instinctual a învârtit puternic volanul;
- „Volanul” electronic deja avea intenția să „se învârtă” puternic, adică să vireze roțile mult;
- Două comenzi puternice de virare, una a șoferului, una intenționată a electronicii, a dus un viraj exagerat de mare, și deci la penibila situație.

Uitați-vă pe la 0:02, dați video pe calitate maximă și uitați-vă cum în nici o jumătate de secundă roțile ajung de la drept la aproape maxim stânga. Eu pur și simplu nu văd posibilă o mișcare atât de rapidă să fie făcută de un om, decât eventual într-o situație de panică, ceea ce nu văd de ce ar fi existat.

Repet, eu nu pot garanta nimic. Nici nu vreau cumva să-i iau apărarea acelui om, pe care nici măcar nu pot să-l văd. Nici nu cunosc acea mașină. Doar că, mai ales după reacția celui de la volan, îmi vine foarte greu să cred că aceea a fost o manevră intenționată în vreun fel. La urma urmei, s-a făcut de râs, nu cred că intenționa asta. Dacă vroia să se dea mare făcea un drift, sau întorcea și accelera la maxim pe zona aceea îngustă, dar nu încerca o asemenea întoarcere stupidă. Mai mult, la un moment dat se vede că ridică o mână în semn de „Scuze... scuze... n-am vrut”. Dacă vroia să se dea șmecher și rata manevra, ar fi început să facă manevre bruște și s-o taie de acolo cât mai repede, ca să dea impresia că ar fi intenționat să facă ce a făcut.

Deci,
Eu am încercat să postez această explicație într-un comentariu pe pagina unei renumite publicații auto de la noi, care distribuise clipul.
Ce să vezi... numai bătaie de joc, numai mișto, numai „hahaha ia auzi și la ăsta...”.
No bun, dacă vreți să-mi scrieți și acum „bineee măăă, lasă-ne cu explicația ta”, vă rog să-mi argumentați DE CE spuneți asta, și de ce ceea ce eu am explicat nu vi se pare plauzibil. Ce din ce am spus nu este corect și nu s-ar fi putut întâmpla? Dacă aveți cumva un E Coupe și puteți să-mi argumentați „Da, uite, eu am mașina asta, exact din acea generație, și nu e posibil sub nicio formă să se comporte așa cum ai zis, pentru că...”, foarte bine, îmi voi retrage cuvintele și cere scuze :)).
Altfel, să-mi fie cu pardon, dar nu văd de ce o asemenea explicație nu e plauzibilă.

OK, faptul că lumea pe paginile site-urilor obișnuite de știri a comentat aiurea, nu mă miră. Acolo sunt o grămadă care nu-și permit o bicicletă dar ei spun cum ar trebui să fie făcute regulile pentru șoferi...
Dar faptul că pe comunități de așa-ziși pasionați de domeniul auto nimeni nu s-a gândit la scenariul cu servodirecția supra-asistată, pe mine mă cam uimește. De fapt, nu mă uimește, îmi întărește convingerea că românii habar n-au ce să facă cu tehnologia. Servo electric și variabil există de mai mulți ani decât există aiFonu sau Galaxiu ăla pe care-l au în buzunar mulți din cei care au început să râdă ca proștii, dar degeaba... ei habar n-au de niciuna din tehnologiile astea.
Și repet, cel mai mult mă surprinde de așa-pretinsa comunitate de pe site-urile de profil auto. Nici eu n-am mașină cu acel tip de asistență (și nici nu-mi trebuie), la fel cum majoritatea românilor n-au, dar să te pretinzi pasionat auto și să nu știi că deja dotarea există de ani buni pe mașini, e de-a dreptul caraghios.

P.S. 1: Reacția polițistului mi separe una total exagerată. Ce-i drept, nu știu cum aș fi reacționat eu dacă eram la fața locului, dar pot să garantez că într-un asemenea hal în niciun fel. La urma urmei, nu s-a întâmplat nimic grav, doar cineva s-a făcut de râs...

P.S. 2: Încep să mă tem că mașinile astea autonome care vin tot mai puternic pe piață, și de fapt toate sistemele acestea de automatizare a condusului, ar putea să devină adevărate pericole. Pentru că un calculator știe doar să interpreteze date pe care el le înțelege și pe care deja le are. Un calculator nu are instincte, și după părerea mea n-are ce căuta în manevrarea unei mașini. Îmi plac calculatoarele, îmi plac mașinile. Ambele foarte mult. Dar ideea de calculatoare în mașini mă dezgustă la maxim.
Oricum, când o să apară mașinile autonome, românii o să și le cumpere... chiar dacă habar n-o să aibă ce înseamnă sau ce să facă cu ele.

14 aug. 2016

Mănăstirea Bârsana

Credința neamului român a fost din totdeauna una din principalele sale trăsături. Mai ales la vremuri de grele încercări, dar și în perioade prospere, românii mereu au crezut în Divinitate, în puterea acesteia și în învățăturile celor sfinte. Lăcașuri de cult, deci, găsim pe tot teritoriul țării, și deși azi unii și-ar mai dori să nu se mai facă altele noi, cred cu desăvârșire că pentru cele vechi trebuie să păstrăm un respect adecvat. Și nu spui „biserică” sau „mănăstire” într-un mod mai special decât o faci când te referi la Maramureș. Cu stilul lor arhitectural unic, legendarele biserici de lemn din aceste locuri sunt simboluri ce stau mărturie la veacuri întregi în care oamenii au fost cu sufletul îndreptat spre ceruri. Iar probabil cea mai măreață întruchipare a acestei credințe, este Mănăstirea „Soborul Sfinților 12 Apostoli” din Bârsana.


Când te referi la istoricul „mănăstirii din Bârsana”, e destul de complicat. Primele menționări despre o mănăstire în acele locuri datează din secolul XIV, de pe vremea familiei voievodale Dragoș, apoi din secolul XV, în niște acte de proprietate unde apare numele voievodului Bartolomeu Dragfi, iar apoi în secolul XVIII apare construită de către preotul Ioan Ștefanca, ceea ce ei numesc „biserica veche”. Aceasta a avut parte ulterior de două mutări. La începutul secolului XIX se vorbește și despre primele pictări ale interiorului.
Astăzi ansamblul mănăstiresc de azi este de construcție recentă, făcută pe locul vechii biserici. În 1991 a apărut inițiativa, iar în 1993 s-a pus piatra de temelie. Ansamblul este format din biserică (având o înălțime de 57 m), turnul-clopotniță, altarul de vară, capela, chiliile călugărilor, casa maiștrilor, casa artiștilor și un muzeu. 

Merită de vizitat? Nu cred că mai are rost această întrebare aici. Dacă vrei să spui că ai vizitat Maramureșul, trebuie să vizitezi Bârsana. Evitați totuși sărbătorile, deoarece, așa cum e de așteptat, e o aglomerație foarte mare, iar să te calci în picioare (să mai tragi și niște înjurături cu ocazia asta) și să parchezi pe marginea șanțului cam strică tot scopul vizitării unui asemenea loc ce dorește a insufla pace sufletească și liniște. Drumul este acceptabil, în prezent dinspre Baia Mare (Cavnic - Budești - Călinești) doar ultima porțiune este cam proastă (nu mai țin minte exact din ce localitate, StreetView din 2012 e irelevant). Intrarea în incintă e liberă; muzeul are însă o taxă de vizitare, și teoretic este o taxă foto-video, probabil dacă aveți o ședință foto mai amplă, dar turiștilor obișnuiți de obicei nu le-o cere nimeni.










Grădina botanică și castelul din Jibou

La 25 km de Zalău și vreo 70 de Baia Mare, în județul Sălaj, micul oraș Jibou a reușit să se pună pe harta turistică a țării, sau cel puțin a Transilvaniei. Aici se află Grădina Botanică „Vasile Fati”, un loc surprinzător care nu prea te-ai aștepta să-l vezi într-un oraș care de-abia îl găsești pe hartă.

Castelul Wesselényi
Istoria acestui loc de asemenea nu este una prea obișnuită. A fost fondată de către un simplu profesor de biologie (Vasile Fati, numele căruia îl și poartă în prezent), care la sfârșitul anilor '50 venise la liceul din localitate. La vremea aceea liceul funcționa în fosta reședință a familiei Wesselényi, un frumos castel care se află în incinta actualei grădini. Sau invers, mai bine zis - în al cărui fost parc de agrement se află azi grădina botanică. Acest profesor era foarte pasionat de domeniul său, iar numeroasele specii de plante ce le-a găsit în preajma liceului/castelului, l-au determinat să pornească inițiativa unei grădini botanice în acel loc, care a luat naștere în 1968.

Astăzi grădina include numeroase pavilioane expoziționale închise cu plante, o încăpere cu acvarii, și un parc în aer liber de-a dreptul deosebit.

Este de o întindere foarte mare și cu mai multe „zone” - o parte cu alei, câteva bazine („lacuri” ar fi cam mult spus) cu apă, precum și niște clădiri în stil japonez. În plus, castelul Wesselényi ce se află într-o stare estetică bună completează peisajul frumos al locului. Pe întreg perimetrul complexului îți dai seama că ești într-o grădină botanică, deoarece aproape toate plantele ce le vezi au etichete cu descrieri.

Este un loc mai neobișnuit, ceva ce nu te-ai prea aștepta să vezi mai ales într-o localitate mică, dar merită vizitat pe deplin. Vă sfătuiesc însă, dacă vreți să mergeți și să vedeți tot ce e acolo, să vă alocați câteva ore bune, pentru că sunt foarte multe de văzut, e unul din acele locuri cu foarte multe „hai să vedem ce-i și acolo”, datorită diversității mari de detalii și peisaje ce se pot vedea din diferite părți ale întregului complex.


































Eu am fost de 3 ori, și cu regret recunosc că niciodată n-am reușit să văd tot - o dată am fost cu clasa, în școala generală (deci... cam irelevant), altă dată am fost pe fugă, iar în această vară când am fost ultima dată am nimerit o vreme sufocant de caldă, care m-a făcut să-mi pierd tot cheful de a mai vrea să văd „ce-i și acolo”. Deci înarmați-vă cu răbdare și bună dispoziție, și, dacă aveți posibilitatea, alegeți o zi cu vreme plăcută. 

Grădina este ușor accesibilă din centrul Jiboului. Adresa oficială este Str. Wesselényi Miklós, Nr. 16, pe Google Maps apare ca Str. Parcului. Deci luați-vă după indicatoare...
Este o taxă modică de intrare, iar vizitarea în mod normal se face fără ghid. Nu știu dacă se poate cere ghid, deși la cât de multe exponate sunt, nu știu cât de practic ar fi.









13 aug. 2016

Castelul din Medieșu Aurit

Ardealul e plin de edificii precum acesta - castele construite de marile familii nobiliare de acum multe secole, majoritatea, ce-i drept, de origini maghiare. O mulțime de sate găzduiesc asemenea construcții istorice, unele reabilitate și chiar folosite în diferite scopuri, însă majoritatea în stadiu de ruine. Așa este și cazul castelului Lonyai din centrul comunei Medieșu Aurit, județul Satu Mare. Toate aceste castele au povești și legende specifice, unele mai interesante sau mai ciudate decât altele. Acest castel se pare că ar fi fost construit pe urmele unei așezări dacice, în 1630, de către Sigismund Lonyai, și ar fi avut o sală de dans al cărei acoperiș era poleit cu aur. Unii spun că de aici ar veni și numele localității.

Acum nu prea multe au mai rămas. De fapt, în afară de zidurile ce stau mărturie a multe secole, nu mai este nimic. Căutând informații despre el înainte să merg acolo, am dat peste multe știri în care se spunea că e păcat că a ajuns așa, și că ar trebui să se reabiliteze. Să reabilitezi ce? Atât a rămas din acea construcție, își are farmecul ei, și merită vizitată așa cum e. Nu are acoperiș, dacă ar avea, cum sunt altele de acest gen, ar merita probabil să se renoveze, dar așa o renovare ar însemna o deviere de la statutul și simbolul care îl deține acum. S-a amenajat un mic parc în jurul ei, cu o alee pavată să nu ai de intrat în ierburi, are și ceva corpuri de iluminat, este suficient cât să fie ușor și convenabil de vizitat.

Din nou, acesta nu e un obiectiv major, cu siguranță nu veți veni de la sute de kilometri pentru el, dar dacă sunteți în trecere merită să faceți o oprire.








11 aug. 2016

Săpânța

Dacă e să întrebi lumea care sunt cele mai cunoscute atracții turistice ale Maramureșului, între primele cu siguranță vei auzi despre Săpânța. O localitate din nordul județului, aproape de frontiera Ucraineană, care are multe surprize de oferit vizitatorilor.

Cel mai cunoscut obiectiv este Cimitirul Vesel.

Inițiativă a meșterului popular Stan Ioan Pătraș, este o abordare diferită a conceptului de cimitir, care, asociat cu moartea, în cultura noastră tradițională este considerat motiv de tristețe, jale, mâhnire. Crucile mormintelor din Cimitirul Vesel includ o ilustrație și un text menit să rezume viața respectivului om, de multe ori în versuri sau în orice caz într-o exprimare ludică și deschisă, nicidecum sumbră.


Aceste două elemente sunt reprezentate în culori vii, însoțite de grafică și elemente de sculptură în lemn specific maramureșene. Unele cruci sunt decorate doar pe o parte, altele pe ambele.

Așa cum e de așteptat, scrierile sunt cu un caracter pur popular, multe cu expresii arhaice și scrise greșit din punctul de vedere al limbii române de azi, iar poveștile efective reflectă faptul că majoritatea oamenilor erau simplii oameni de la țară, cu vieți simple, obișnuite, comune. Dar realizarea acestui ansamblu de opere de artă populară este una cu adevărat deosebită, unică.

Este, cel puțin după părerea mea, o exprimare foarte simbolică a spiritului oamenilor din aceste locuri: oameni simpli, cu vieți ordinare, dar cu personalități extraordinare. Să transformi un cimitir într-un muzeu în aer liber, cu o tentă umoristică, mi se pare foarte ambițios și foarte caracteristic pentru maramureșeni. Aici sunt mulți oameni care vor să se afirme, care sunt mândri cu realizările și stilul lor de viață și vor ca lumea să știe și să le recunoască reușitele.

Precum cimitirul, în același spirit de ambiție - și chiar stridență, aș putea spune, dar nu într-un sens rău - este și biserica din incinta lui.
Până acum câțiva ani, acolo era o biserică mare dar destul de simplă. O găsiți în imagini pe Google. Acum, acolo construiesc una și mai mare, și deloc simplă. Am fost pe acolo și acum 5 ani, când era în plină construcție, toată cu schele și cam strica peisajul, dar acum a prins contur și este ceva de-a dreptul impresionant. Este foarte înaltă, are elemente specifice celor de lemn din Maramureș, deși nu este din lemn. Acoperișul este probabil cea mai frumoasă parte, având un model grafic interesant. Dar ce-mi place cel mai mult, îmi cer scuze că repet, este mărimea ei. Înălțimea, mai precis. De la mare distanță, de la intrarea în sat, vezi acea turlă înălțându-se măreț spre cer, ca un stindard, cu munții Gutâi în plan îndepărtat. Îți atrage atenția, fără îndoială. 




Pe lângă complexul cimitirului, la Săpânța mai merită vizitată și Mănăstirea Peri.

Este amplasată în partea de nord a localității, în cadrul unui parc dendrologic, într-un superb cadru natural. Se laudă ca având cea mai înaltă biserică de lemn din lume, de 78 m, iar în rândul tuturor bisericilor din România se situează pe locul 3, după catedrala ortodoxă din Timișoara și biserica Sf. Mihail din Cluj-Napoca. Și aceasta este vizibilă de la mare distanță, din satele vecine și chiar, din câte se pare, de pe celălalt mal al Tisei. 

Lăcașul de cult Săpânța-Peri apare în înscrisuri încă de la sfârșitul secolului XIV, de pe vremea voievozilor Dragoșești. Aici ar fi fost traduse și copiate pentru prima oară în limba română cărți precum Psaltirea, Evanghelia, Faptele Apostolilor și altele. Însă, ca și în cazul actualului complex Bârsana, care datează la origini tot din acea vreme, construcția actuală este ridicată după Revoluție, mai precis între 1998 și 2003.

Prea multe nu sunt de spus, desigur povești despre istoria locului se găsesc, deși nu este nimic prea impresionant. Dar asta nu înseamnă că nu merită atenție. Este un obiectiv turistic aspectuos, făcut cu bun gust și care simbolizează, la fel ca toate celelalte biserici de lemn din Maramureș, credința oamenilor din aceste locuri.




























Din punct de vedere al infrastructurii de vizitare, Săpânța stă bine, dar nu grozav. Am apreciat că sunt multe indicatoare spre ce e de vizitat, ceea ce e util când navigația GPS nu mai știe pe ce planetă o ajuns. La cimitir, dacă numărul turiștilor va crește (și să sperăm că așa va fi), ceva proprietar cu simțul antreprenoriatului din zonă ar trebui să înghesuie undeva o parcare, chiar și sub- sau supra-terană, pentru că momentan toată lumea staționează pe marginea străzii, și asta înseamnă înghesuială chiar și în timpul săptămânii. Nu vreau să-mi imaginez ce e la sărbători. Atenție la drumul spre mănăstirea Peri - e foarte îngust, sunt curbe fără vizibilitate, și intră și autocare pe el. Din experiență proprie vă spun că voi va trebui să dați cu spatele, că ele n-au cum.

Că vorbeam de antreprenori locali, un asemenea loc bineînțeles nu duce lipsă de așa ceva. Sunt numeroase pensiuni în zonă, iar lângă cimitir sunt multe magazine de artizanat vând suveniruri tradiționale făcute în China de meșteri populari.

În general, Săpânța este o oprire ce merită făcută în vizitarea Maramureșului. Are un spirit al unicității, al ambiției și a caracterul moroșenesc autentic, atât de ieri cât și de azi.

1 aug. 2016

Sighetu Marmației

Printr-o conjunctură foarte complicată, am ajuns la începutul săptămânii trecute să petrec niște zile în nordul Maramureșului. M-am „așezat” la marginea Sighetului, și de acolo am făcut (un pic, ce-i drept) pe turistul. M-am învârtit puțin prin zonă, dar am petrecut mult timp și în orașul propriu-zis, Sighetu Marmației.

Parcul Central (Piața Libertății) și fostul cinematograf


Cu vreo 37.000 de locuitori, este recunoscut ca al doilea pol urban al Maramureșului, în care se află punctul de trecere a frontierei către Ucraina (Solotvino), un amplu terminal feroviar (ce-a mai rămas din el...) și în general un important punct administrativ pentru tot Maramureșul de dincolo de Gutâi.

Dar pe lângă toate astea, orașul în sine este un loc ce merită vizitat. Centrul îl traversezi de la un capăt la altul în 15 minute pe jos, și ai ce vedea în el. Nu simți deloc că ești într-un oraș mic. Pe cele două străzi paralele cu sens unic ce străbat și formează centrul sunt clădiri superbe, multe de peste 100 de ani. Multe dintre ele, bineînțeles, sunt biserici, ale diferitelor culte.



Palatul Cultural Astra

Biserica Reformată


























Ca și atracții turistice importante, e de început cu cea mai cunoscută: Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței (cunoscut și ca „memorialul durerii”, „muzeul comunismului”, „închisoarea Sighet”, sau combinații între denumirile acestea), temuta închisoare folosită de regimul comunist pentru a extermina elitele țării. Am vizitat acest loc în 2010, într-o excursie de la liceu, și ca atare am decis acum să nu mai intru, dat fiind că deodată cu mine mai erau cel puțin 100 de oameni care vroiau să-l viziteze (nu se văd în poză, că afară te topeai de căldură și toți așteptau înăuntru la intrare). 
Memorialul Durerii, și actuala Judecătorie, pe strada pietonală Corneliu Coposu

Interiorul Memorialului (fotografii din 2010)

  
Casa Elie Wiesel
Apoi, e de menționat casa în care s-a născut scriitorul și omul de cultură, laureat al Nobelului pentru Pace, Elie Wiesel, care chiar pe 2 iulie, în acest an, s-a stins din viață. Casa este azi Muzeu al Culturii Evreiești din Maramureș.

Alte locații includ casa memorială a istoricului Ioan Mihaly de Apșa, Muzeul Satului Maramureșean,  Muzeul de Istorie și Arheologie și Muzeul Etnografic al Maramureșului. Informații găsiți pe site-ul lor.


Interiorul Muzeului Etnografic (fotografii din 2010)

Casa Ioan Mihaly de Apșa
În rest, orașul (centrul, cel puțin) oferă o atmosferă urbană prietenoasă, sunt multe restaurante și cafenele la nivelul celor din orașele mari, sunt destule posibilități de cazare, și este fără-ndoială un punct bun de stabilire pentru cei care vor să viziteze Maramureșul în decursul a mai multe zile.

Singurul minus pe care îl are orașul în prezent, e legat de străzi. Sunt foarte prost asfaltate, pe acele două artere frumoase care formează centrul sunt de dimineață până seara cozi de mașini, și tot în zona centrală parcările sunt insuficiente. Dar acesta nu e un motiv suficient să nu-l vizitezi.

Precis că nu vei veni de la sute/mii de kilometri să vezi numai Sighetul, dar având de-a trece sau poposi în el, poți descoperi multe.